Despre rugăciune

Ce este rugăciunea

Rugăciunea este înălțarea minții și a inimii către Dumnezeu, vorbirea de taină a omului cu Ziditorul său. Sfinții Părinți o numesc respirația sufletului, căci precum trupul fără aer nu poate trăi, așa nici sufletul fără rugăciune nu poate rămâne viu. Prin ea ieșim din singurătatea și din grijile noastre și intrăm în legătură vie cu Dumnezeu, Care este pretutindeni și pe toate le împlinește. Nu este trebuință să înmulțim cuvintele meșteșugite, căci Dumnezeu nu caută la frumusețea vorbelor, ci la zdrobirea inimii; și cea mai scurtă chemare, făcută din adânc, ajunge înaintea Lui. Rugăciunea nu este o îndeletnicire a celor puțini, ci datoria și bucuria fiecărui creștin, temelia întregii vieți duhovnicești.

Felurile rugăciunii

După cuprinsul ei, rugăciunea este de mai multe feluri. Cea dintâi și cea mai înaltă este rugăciunea de slavoslovie, prin care lăudăm pe Dumnezeu pentru măreția și bunătatea Lui, fără a cere nimic pentru noi. Urmează rugăciunea de mulțumire, prin care Îi mulțumim pentru toate binefacerile, cele știute și cele neștiute. Apoi rugăciunea de cerere, prin care Îi cerem cele de trebuință sufletului și trupului, și rugăciunea de pocăință, prin care cerem iertarea păcatelor, ca vameșul din Evanghelie.

După chipul în care se face, rugăciunea este particulară, atunci când ne rugăm singuri, în cămara inimii, și de obște, atunci când ne rugăm împreună la sfânta biserică, mai ales la Sfânta Liturghie. Ea poate fi rostită cu buzele, dar poate fi și lăuntrică, a minții și a inimii, precum este scurta și puternica rugăciune a lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul.”

Cum ne rugăm

Rugăciunea cea primită de Dumnezeu are anumite însușiri. Se cuvine să ne rugăm cu credință, neîndoindu-ne că Dumnezeu ne aude; cu smerenie, ca unii ce nu suntem vrednici; cu luare-aminte, adunându-ne mintea din împrăștiere, ca să nu fie numai buzele care se mișcă, iar inima departe; cu stăruință și răbdare, nedeznădăjduind dacă nu suntem îndată ascultați; și mai ales iertând din inimă pe toți, căci nu poate cere iertare cel ce nu iartă.

Domnul Însuși ne-a dat chipul desăvârșit al rugăciunii, „Tatăl nostru”, în care cerem întâi cele ale slavei lui Dumnezeu și apoi cele ale trebuinței noastre. Ne rugăm dimineața, la deșteptare, și seara, înainte de culcare, la masă și în vremea ispitelor, iar cei sporiți se ostenesc a împlini îndemnul apostolesc: neîncetat vă rugați. Trupul însoțește rugăciunea prin semnul Sfintei Cruci, prin închinăciuni și metanii, iar mintea o păzește prin ferirea de gânduri deșarte. Astfel, puțin câte puțin, rugăciunea se face lumină și odihnă a sufletului.