Duminica Fiului Risipitor

Evanghelia

Un om avea doi fii (Luca 15, 11-32). Cel mai tânăr a cerut partea de avere ce i se cuvenea și, ducându-se într-o țară îndepărtată, și-a risipit-o trăind în desfrânări. După ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în țara aceea, iar el a ajuns să pască porcii și dorea să-și sature pântecele din roșcovele porcilor, dar nimeni nu-i dădea. Venindu-și în sine, a zis: câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame! Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu și-i voi zice: Tată, greșit-am la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Și, sculându-se, a venit. Iar tatăl, văzându-l de departe, i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat. A poruncit apoi să fie îmbrăcat cu haina cea dintâi, să i se pună inel în deget și încălțăminte în picioare, și au început să se veselească.

Tâlcuire

Fiul cel tânăr este chipul oricărui păcătos care se depărtează de Dumnezeu. Partea de avere sunt darurile firii — mintea, voia cea liberă, harul — pe care le risipim slujind patimilor. Țara cea îndepărtată nu este un loc, ci depărtarea sufletului de Dumnezeu; iar roșcovele cu care se hrănesc porcii sunt desfătarea deșartă a păcatului, care niciodată nu satură.

Începutul mântuirii lui a fost clipa în care „și-a venit în sine”. Cât trăise în patimi, era ieșit din sine, înstrăinat de firea cea adevărată; pocăința l-a trezit. El nu a rămas la pă­rerea de rău, ci s-a ridicat și a pornit spre casă cu mărturisirea pe buze. Aici strălucește taina milostivirii dumnezeiești: Tatăl nu așteaptă ca fiul să ajungă și să bată la ușă, ci aleargă întru întâmpinarea lui. Așa aleargă Dumnezeu spre cel ce face doar câțiva pași de pocăință. Haina cea dintâi este veșmântul harului, redobândit prin iertare; inelul, pecetea înfierii; ospățul, bucuria Bisericii și Cina cea de Taină.

Nu putem trece cu vederea nici pe fiul cel mare, care s-a mâniat de mila arătată fratelui său. El închipuie pe cei ce slujesc lui Dumnezeu, dar cu inimă neîndurătoare, invidiind iertarea dăruită celor căzuți. Tatăl iese și către acesta, chemându-l la bucuria cea de obște.

Pentru viața noastră

Nimeni să nu deznădăjduiască de mulțimea păcatelor. Oricât de departe am fi ajuns, calea întoarcerii rămâne deschisă, iar Tatăl privește necontenit spre zare, așteptându-ne. Se cere însă din partea noastră acel „mă voi scula” — hotărârea de a părăsi țara păcatului și de a ne mărturisi vinovăția, nu de a o îndreptăți.

Să ne ferim totodată de duhul fiului celui mare: să nu ne întristăm de îndurarea lui Dumnezeu față de alții, nici să ne socotim, pentru ostenelile noastre, mai vrednici decât ceilalți. Bucuria cerului este pentru un păcătos care se pocăiește. Duminica aceasta, a doua a Triodului, ne cheamă să facem și noi drumul de la porcii patimilor la masa Tatălui, prin Taina Spovedaniei și a Împărtășaniei.