Duminica Samarinencei

Evanghelia

Venind Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, lângă fântâna lui Iacov, ostenit de cale, S-a așezat la fântână (Ioan 4, 5-42). Era ca la al șaselea ceas. O femeie din Samaria a venit să scoată apă, iar Iisus i-a zis: „Dă-Mi să beau.” Femeia s-a mirat, căci iudeii nu au amestec cu samarinenii. Iar Domnul i-a răspuns: „De ai fi știut darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce-ți zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, și ți-ar fi dat apă vie. Cine bea din apa aceasta iarăși va înseta; dar cel ce va bea din apa pe care Eu i-o voi da nu va mai înseta în veac, căci se va face în el izvor de apă curgătoare spre viața veșnică.” Descoperindu-i viața ei cea ascunsă și vorbindu-i despre închinarea în duh și adevăr, El i S-a arătat a fi Mesia. Iar femeia, lăsând găleata, a mers în cetate, și mulți samarineni au crezut în El pentru cuvântul ei.

Tâlcuire

Cel ce ostenește la fântână, cerând apă de la o femeie, este Însuși Ziditorul apelor. Iisus însetează, dar setea Lui, spun Părinții, este setea după mântuirea sufletului ei. Sub chipul apei celei firești, El o ridică spre apa cea vie, care este harul Duhului Sfânt. Apa din fântână stinge setea pentru o vreme; harul se face în om izvor nesecat, spre viața veșnică.

Fântâna era adâncă, iar spre a scoate apă trebuia unealtă și osteneală — chip al adâncimii învățăturii dumnezeiești, la care ajunge cel ce se ostenește. Domnul îi vădește cu blândețe viața cea neorânduită, nu spre rușinare, ci spre trezire. Când femeia întreabă despre locul închinării, El descoperă taina cea nouă: adevărații închinători nu se vor mai închina nici într-un munte, nici în alt loc anume, ci în duh și în adevăr, căci Dumnezeu este duh.

Cea mai adâncă minune este că Hristos Se mărturisește pe Sine a fi Mesia întâi unei femei, și încă samarinence, și încă păcătoase. Aceasta arată nemărginita iubire de oameni a lui Dumnezeu, Care nu caută la fața omului. Femeia, cuprinsă de credință, își lasă găleata și se face propovăduitoare cetății sale.

Pentru viața noastră

Setea sufletului nu se stinge cu apa lumii acesteia — nici bogăția, nici desfătările, nici slava nu ne odihnesc inima, ci ne lasă însetați mereu. Numai apa cea vie a harului, pe care o luăm din izvoarele Bisericii — Sfintele Taine și cuvântul lui Dumnezeu — potolește această sete.

Să învățăm de la samarineancă smerenia de a ne lăsa cercetați de Domnul acolo unde suntem răniți, și îndrăzneala de a-I vorbi din inimă. Iar cine a gustat cu adevărat din apa vie nu o poate ține numai pentru sine: precum femeia, aleargă și cheamă și pe alții la Hristos. Aceasta este și dovada închinării celei adevărate — nu la un loc anume, ci în duh și în adevăr, cu viață curată și cu inimă întoarsă spre Dumnezeu.