Duminica Vameșului și a Fariseului

Evanghelia

În pericopa acestei duminici (Luca 18, 10-14), Domnul rostește o pildă despre doi oameni care s-au suit la templu ca să se roage: unul era fariseu, iar celălalt vameș. Fariseul, stând drept, se ruga în sine astfel: „Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, desfrânați, sau ca acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig.” Vameșul însă, stând departe, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci își bătea pieptul, zicând: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” Iar Domnul a încheiat: acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât acela; căci oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța.

Tâlcuire

Biserica așază această pildă la începutul Triodului, ca o trâmbiță ce ne cheamă la nevoința Postului celui Mare. Prin ea, Mântuitorul ne pune înainte două stări ale sufletului: mândria, de care se cuvine să fugim, și smerenia, pe care suntem datori a o dobândi.

Fariseul nu era om leneș: postea, dădea zeciuială, se ferea de fărădelegi. Faptele lui erau bune, dar le-a pierdut pe toate într-o clipă, fiindcă și le-a însușit ca pe o vrednicie a sa și a osândit pe aproapele. Mândria a fost cea dintâi cădere, prin care purtătorul de lumină s-a făcut diavol; ea usucă rodul oricărei virtuți. Vameșul, dimpotrivă, nu avea cu ce se lăuda, dar și-a cunoscut păcatul și a cerut mila lui Dumnezeu din adâncul zdrobirii. După învățătura Sfinților Părinți, smerenia atrage harul, iar harul lucrează în om plinătatea faptelor bune.

Nu rugăciunea fariseului a fost lepădată pentru ostenelile lui, ci pentru trufia inimii; și nu vameșul a fost primit pentru păcatele lui, ci pentru pocăința cea smerită. Puține cuvinte a rostit vameșul, dar dintr-însele s-a plămădit rugăciunea inimii pe care o rostesc până astăzi cei ce se nevoiesc: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul.”

Pentru viața noastră

Să ne cercetăm cu luare-aminte rugăciunea. De câte ori, stând în sfânta biserică, nu ne asemănăm fariseului, mulțumind în gând că nu suntem ca alții, cântărind și osândind pe cei din jur? Aproapele nu ne este dat spre judecată, ci spre iubire. Postul, milostenia și privegherea sunt bune și mântuitoare numai însoțite de smerenie; fără ea se prefac în prilej de cădere.

Să învățăm, așadar, a sta înaintea lui Dumnezeu precum vameșul: cu ochii plecați, cu inima zdrobită, cu mărturisirea că suntem păcătoși. Această zdrobire nu duce la deznădejde, ci la îndreptare, căci Domnul celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har. Cel ce se coboară cu gândul mai jos decât toți se înalță, prin mila lui Dumnezeu, mai presus decât toată lauda omenească. Aceasta este calea pe care ne-o deschide Triodul: nu întâi postul cel din bucate, ci mai întâi smerenia inimii, fără de care nicio nevoință nu ne folosește.