Pilda Semănătorului

Evanghelia

Zis-a Domnul pilda aceasta (Luca 8, 5-15): Ieșit-a semănătorul să semene sămânța sa. Și, semănând el, una a căzut lângă cale și a fost călcată, iar păsările cerului au mâncat-o. Alta a căzut pe piatră și, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Alta a căzut între spini, iar spinii, crescând cu ea, au înăbușit-o. Iar alta a căzut pe pământul cel bun și, crescând, a făcut rod însutit. Întrebat de ucenici ce înseamnă pilda, Domnul a tâlcuit-o El Însuși: sămânța este cuvântul lui Dumnezeu. Cea de lângă cale sunt cei ce aud, apoi vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Cea de pe piatră sunt cei ce, auzind, primesc cu bucurie cuvântul, dar nu au rădăcină, și în vreme de ispită se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei înăbușiți de griji, de bogății și de plăcerile vieții, și nu aduc rod. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată și bună, aud cuvântul, îl păstrează și rodesc întru răbdare.

Tâlcuire

Semănătorul este Hristos, iar sămânța, una și aceeași pentru toți, este cuvântul Său. Osebirea nu stă în sămânță, nici în mâna care o aruncă, ci în pământul care o primește. Așa se vădește că nu Dumnezeu face deosebire între oameni, ci fiecare, prin starea inimii sale, se face pământ roditor sau neroditor.

Inima cea de lângă cale este cea bătătorită de umbletul deșert al gândurilor și al patimilor; cuvântul nu află loc să pătrundă și îndată îl răpește vrăjmașul. Piatra închipuie firea ușuratică, ce se aprinde repede la auzul celor sfinte, dar nu se ostenește să sape adânc, și de aceea, la cea dintâi ispită sau prigoană, se usucă. Spinii sunt grijile lumești, lăcomia de avere și dulcețile vieții, care, lăsate să crească nesmulse, îneacă sămânța cea bună.

Numai pământul cel bun aduce rod, și încă însutit. Iar semnul acestui pământ, adaugă Domnul, este răbdarea: nu îndeajuns a primi cuvântul cu bucurie, ci a-l păzi statornic, prin ispite și prin vreme îndelungată, până ce dă rod.

Pentru viața noastră

Fiecare dintre noi se poate recunoaște, la vremuri felurite, în oricare din aceste patru pământuri. Se cuvine deci să ne cercetăm: cum ascultăm cuvântul lui Dumnezeu la biserică și în citirea Scripturii? Îl lăsăm să lunece pe deasupra, ori îl primim spre a-l împlini cu fapta?

Lucrarea noastră este să facem din inimă pământ bun. Aceasta se face smulgând spinii grijilor prin cumpătare și milostenie, adâncind rădăcina prin rugăciune și răbdare în ispite, și păzind sămânța de păsările gândurilor rele prin trezvie. Cuvântul lui Dumnezeu este cea mai de preț sămânță; ferice de cel ce o păstrează ca pe o comoară în inima sa și nu îngăduie nimănui a o călca sau a i-o răpi.