Sfântul Apostol Toma

Viața

Sfântul Apostol Toma, numit și Geamănul (Didim), a fost unul dintre cei doisprezece apostoli ai Domnului. Din dragoste fierbinte pentru Învățătorul său, când Iisus voia să meargă în Iudeea, la Lazăr cel mort, unde iudeii căutau să-L ucidă, Toma a zis celorlalți ucenici: „Să mergem și noi, ca să murim împreună cu El” — arătând râvna și credincioșia inimii sale.

Buna necredință și mărturisirea

La opt zile după Înviere, nefiind de față când Hristos S-a arătat celorlalți apostoli, Toma nu a crezut spuselor lor, zicând că nu va crede până ce nu va vedea semnul cuielor și nu va pipăi cu mâna coasta cea împunsă. Iar Domnul, milostivindu-Se de neputința lui, S-a arătat iarăși, ușile fiind încuiate, și i-a zis: „Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele; și nu fi necredincios, ci credincios”. Atunci Toma, cuprins de cutremur și de bucurie, a mărturisit cea mai înaltă mărturisire de credință: „Domnul meu și Dumnezeul meu”. Pentru aceasta, Sfinții Părinți numesc îndoiala lui „bună necredință”, căci prin pipăirea rănilor a fost întărită credința întregii lumi în Învierea cea în trup a lui Hristos.

Propovăduirea și mucenicia

După Pogorârea Sfântului Duh, Sfântul Toma a pornit la propovăduire în ținuturi îndepărtate, mergând către răsărit mai mult decât ceilalți apostoli. Tradiția Bisericii îl arată binevestind în părțile parților, ale perșilor și ale mezilor, ajungând până în India, unde a întemeiat Biserici, a hirotonit slujitori și a adus mulți de la închinarea idolilor la Hristos. Acolo, pentru propovăduirea sa și pentru mulțimea celor pe care îi întorsese la credință, a fost dat morții, fiind străpuns cu sulițele, și așa a primit cununa muceniciei, urmând Domnului până la jertfa cea deplină. Moaștele sale au fost cinstite de credincioși în locul muceniciei, iar mai târziu o parte dintr-însele a fost mutată în cetatea Edesei și în alte părți ale lumii creștine, izvorând tămăduiri celor ce se apropiau cu credință.

Cinstirea

Biserica îl prăznuiește pe Sfântul Apostol Toma la 6 octombrie. Afară de aceasta, pomenirea lui se face și în Duminica întâi după Paști, numită „a Tomei”, când se citește la slujbă arătarea Domnului și mărturisirea apostolului. După predanie, tot lui i s-a rânduit, prin dumnezeiască iconomie, a se afla departe la Adormirea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și a ajunge abia mai târziu; iar când s-a deschis mormântul spre a se închina, aflându-l gol, s-a adeverit tuturor mutarea cu trupul a Maicii Domnului la cer. Mărturisirea lui — „Domnul meu și Dumnezeul meu” — a rămas în Biserică drept cea mai limpede vestire a dumnezeirii lui Hristos. Cei slabi în credință și cuprinși de îndoială aleargă la mijlocirea lui, cerând credință vie și izbăvire de deznădejde.