Sfântul Cuvios Ioanichie cel Mare

Viața

Sfântul Cuvios Ioanichie cel Mare s-a născut în ținutul Bitiniei, pe la mijlocul veacului al optulea, din părinți binecredincioși, dar cu puțină stare. Din copilărie a fost păstor, iar la vremea cuvenită a intrat în oastea împărătească, unde a slujit ani îndelungați, arătându-se viteaz și neînfricat în războaie. Deși crescut în anii tulburi ai luptelor împotriva sfintelor icoane, când harul lui Dumnezeu i-a luminat inima, s-a lepădat de rătăcire și a îmbrățișat din tot sufletul dreapta cinstire a icoanelor.

Nevoințele

Atins de dorul vieții celei cerești, Sfântul Ioanichie a părăsit deșertăciunea lumii și armele cele pământești și s-a retras în munții Olimpului Bitiniei, luând asupra sa jugul cel bun al călugăriei. Acolo, vreme de zeci de ani, s-a nevoit în post aspru, în priveghere de toată noaptea și în neîncetată rugăciune, mutându-se adesea din loc în loc, spre a fugi de slava oamenilor și a rămâne singur cu Dumnezeu. Neîncetat rostea rugăciunea pe care el însuși a alcătuit-o și care se cântă până azi la slujbe: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt; Treime Sfântă, slavă Ție.”

Pentru curăția inimii sale, Dumnezeu l-a dăruit cu darul înainte-vederii și al facerii de minuni: vindeca boli, izgonea duhurile cele necurate, îmblânzea fiarele și proorocea cele viitoare. Iar cuvântul lui, plin de blândețe și de putere, întărea în credință pe cei șovăielnici și mângâia pe cei întristați. În vremea celei de-a doua prigoane împotriva icoanelor, a stat cu tărie de partea dreptei credințe, sprijinind pe mărturisitori și îndemnând la statornicie.

Mutarea la Domnul și moaștele

Ajungând la adânci bătrâneți, plin de zile și de fapte bune, Sfântul Ioanichie s-a mutat cu pace către Domnul, în ziua a treia a lunii noiembrie, la mănăstirea Antidion, unde își petrecuse cei din urmă ani. Moaștele lui, izvorâtoare de tămăduiri, au fost cinstite de credincioși ca un izvor de har.

Cinstirea

Sfântul Cuvios Ioanichie cel Mare este pomenit de Biserică în ziua de 4 noiembrie. El este cinstit ca unul dintre marii nevoitori ai pustiei și ca pildă strălucită de pocăință: cel ce din ostaș pământesc s-a făcut ostaș al lui Hristos și, prin lepădare de sine, a biruit războiul cel nevăzut al patimilor. Rugăciunea sa a rămas în rânduiala Bisericii, iar viața lui îi îndeamnă pe credincioși la răbdare în ispite și la statornicie în rugăciune.