Sfântul Cuvios Porfirie Cavsocalivitul

Viața

Sfântul Cuvios Porfirie Cavsocalivitul a fost unul dintre marii părinți duhovnicești ai Bisericii din veacul al douăzecilea. S-a născut în anul o mie nouă sute șase, în satul Sfântul Ioan din ostrovul Evia, dintr-o familie de creștini săraci și cucernici, primind la botez numele Evanghelos. Crescând în lipsuri, a mers puțin la școală și a păscut oile pe dealuri; dar încă din copilărie s-a aprins de dor fierbinte după Dumnezeu. Citind viața Sfântului Ioan Colibașul, a dorit să urmeze aceluiași fel de viețuire și, în chip tainic, a plecat de tânăr la Sfântul Munte Athos.

Nevoințele

Ajuns în Grădina Maicii Domnului, s-a sălășluit în Schitul Cavsocalivia, de la care i-a rămas și numele. Acolo s-a supus la doi bătrâni îmbunătățiți, nevoindu-se în ascultare desăvârșită, în smerenie, în post și în rugăciune neîncetată. Pentru curăția și osârdia lui, Dumnezeu l-a dăruit de la vârstă tânără cu darul înainte-vederii, încât cunoștea gândurile și stările sufletești ale oamenilor și vedea cele depărtate ca și cum ar fi fost de față. Îmbolnăvindu-se greu de piept, a fost nevoit să părăsească Athosul și să se întoarcă în lume. A fost hirotonit preot și, vreme de mai bine de treizeci de ani, a slujit ca duhovnic la o policlinică din Atena, mângâind nenumărate suflete întristate. Cu multă dragoste și blândețe îi povățuia pe oameni spre Hristos, descoperind gândurile cele ascunse și vindecând, cu darul lui Dumnezeu, atât rănile sufletești, cât și multe boli trupești. La bătrânețe a întemeiat o mănăstire de maici, dorind să lase ucenicilor săi rânduială de viață curată.

Mutarea la Domnul

Simțind apropierea sfârșitului, s-a întors la Sfântul Munte, în Schitul Cavsocalivia, unde își începuse nevoința, și acolo, în ceasul rugăciunii, a adormit cu pace în Domnul, în dimineața zilei de doi decembrie a anului o mie nouă sute nouăzeci și unu. După dorința sa cea smerită, a fost îngropat în taină, fără slavă lumească.

Cinstirea

Pentru mulțimea faptelor bune și pentru darurile cu care l-a proslăvit Dumnezeu, Biserica l-a numărat în ceata sfinților, așezându-i pomenirea în ziua de doi decembrie. În anul două mii treisprezece, Patriarhia Ecumenică l-a trecut în chip oficial în rândul sfinților, iar cinstirea lui s-a răspândit degrabă în toată lumea ortodoxă, ajungând și la credincioșii români. Cuvintele lui pline de dragoste și de blândețe, adunate de ucenici, sunt până astăzi mângâiere și povățuire pentru mulți credincioși, învățându-i că adevărata bucurie se află numai în dragostea de Hristos. Este cinstit ca un dascăl al rugăciunii inimii și ca ocrotitor blând al celor întristați și bolnavi.