Sfinții Mucenici Flor și Lavru

Viața

Sfinții Mucenici Flor și Lavru au fost frați, care au trăit, după predanie, în veacul al doilea, în părțile Iliricului. După meșteșug erau pietrari și cioplitori iscusiți, care lucrau la zidiri cu mâinile lor, iar meșteșugul acesta îl deprinseseră, se spune, de la dascăli creștini, de la care au primit și lumina credinței celei adevărate. Cunoscând pe Hristos, nu și-au ținut comoara numai pentru ei, ci s-au făcut mărturisitori, aducând la lumina Evangheliei pe mulți dintre cei ce trăiau în întunericul închinării la idoli. Câștigul muncii lor nu îl adunau pentru sine, ci îl împărțeau săracilor, împlinind astfel deopotrivă lucrul mâinilor și porunca milosteniei.

Pătimirea

Fiind vestiți pentru meșteșugul lor, au fost chemați de stăpânitori să lucreze la ridicarea unui locaș păgânesc. În vremea zidirii, se spune că feciorul unui slujitor idolesc a fost rănit la ochi de o așchie de piatră, iar sfinții, rugându-se, l-au tămăduit; văzând minunea, tatăl și fiul au crezut în Hristos. După ce au săvârșit zidirea, Flor și Lavru au adunat pe credincioși, au sfărâmat chipurile cele deșarte, au așezat în locul lor semnul Crucii și au închinat locașul adevăratului Dumnezeu, petrecând noaptea în rugăciune. Pentru aceasta au fost prinși de stăpânitori. Împreună cu ei au pătimit, după tradiție, o mulțime de creștini — se spune, ca la trei sute — iar pe cei doi frați, nelepădându-se de Hristos, i-au aruncat într-o fântână adâncă și i-au acoperit cu pământ, primind astfel amândoi cununa muceniciei.

Mutarea la Domnul și moaștele

Așa au trecut cei doi frați la Domnul, uniți în sânge, în credință și în mucenicie, precum fuseseră uniți în viață. După o vreme, se spune că sfintele lor moaște au fost aflate nestricate și mutate cu cinste la Constantinopol, unde credincioșii le-au cinstit ca pe un izvor de binecuvântare. Pomenirea pătimirii lor a rămas de-a lungul veacurilor spre întărirea celor ce mărturisesc pe Hristos.

Cinstirea

Sfinții Flor și Lavru sunt pomeniți în fiecare an la 18 august. Pentru credința și viața lor curată, dreptcredincioșii îi cinstesc și ca ocrotitori ai dobitoacelor, mai ales ai cailor, și le cer ajutorul în nevoile gospodăriei. Dar, dincolo de folosul cel vremelnic, credinciosul ia aminte mai ales la pilda lor: cum au făcut din meșteșugul mâinilor o cale de mărturisire, cum au ales adevărul în locul câștigului și cum, ca niște frați, au mers împreună până la moarte pentru dragostea lui Hristos.